Mai frumoasă

Oameni ale căror drumuri le-am purtat şi eu .....

„Apă de ploaie”...

Văd cu ochii mei că „Dumnezeu are ochii căprui”şi atât...

Poezie

Iubiri

Neiubire

Mai frumoasă

Dor

Dar din dar

Irish rain or irish pub..

Alhambra..roşu stropit

Lipscani...erotismul clipei

Tăcere

Singuratate imperfectă

Mai frumoasă

Mereu iubită...

Niciodata insă

Coafura rezistă

Eu ,Clipă în convenţia celor 365 de veşnicii,

Aceeaşi Diferită

Mai frumoasă

Sunt ...şi asta îi ocupă lui Dumnezeu pâna si ziua de apoi

La mulţi ani muritori, draga mea Lume!

La multi ani, Iubitule, oricine ai fi tu...

Nimic din ce ştiam , pe nume nu mă ştie
Mă strigă depărtarea
De-aici ,de lânga mine
Mi-au spus că ce nu văd,
Nu are nume
Dar eu le-am strigat cu numele meu
Până ce pasarea mi-a spus pasăre
Până ce piatra mi-a spus piatră
Şi tu mi-ai spus tu

Iar Dumnezeu  mi-a spus eu…
Poftesc la zăpezi
să-mi ascundă zâmbetul de durere
La sfinte cuvinte poftesc,
Să-mi tacă pelinul din grai,
Să-mi dea miere
La îngeri poftesc,
să-mi cearnă visul de-al nopţii noroi
La bocanci calzi si moi
Să-ncalţe paşii vechi cu drumuri noi…
Poftesc la mere coapte-n Cer,
La abur de ger fiert cu piper
La colinde-mpănate cu Ler
şi-agăţate de grindă
Poftesc să-i fiu copilului ce -i sunt copil,
Oglindă....
Eu nu voi fi murit
Lipsesc pentru o clipă
Fiindu-i unui înger
Risipa  din aripă

Eu nu voi fi plecat
Lipsesc o veşnicie
Fiind cuvântului
Tăcere vie

Eu nu voi fi ajuns
Doar umbra poarta  vina
Că-n talpa-mi   spartă
Ploaia
A mântuit lumina...

Eu n-am ajuns, fiindcă n-am plecat
Şi n-am plecat fiindcă n-am murit
Iar   nemurind, mă caut neîncetat
Deşi ne-încetat  m-am  regăsit...

Eşti cerul care macină al ploii cenuşiu
Sunt ploaia care spală al stelelor pustiu
În zori eşti doar un înger ce fuge din păcat
În zori sunt doar nalucă de timp neîntâmplat

Şi-atunci străine haine m-alungă printre oameni
Din cerul fără îngeri doar ploile mă plâng
În ochiul meu deşertul îmbrăţişează marea
Pe ţărmurile tale valuri adanci mă strâng


Când ploile se vor întoarce-n cer
Şi vorbele se vor întoarce în tăceri ,
Din umbra ta lumină am să rup
Şi umbrei care sunt găsi-voi trup

 În braţe,în priviri şi în amurg...

Eu  am un  deşert al meu
 o singurătate singură pe lume
 un loc neîntâmplat
 în care absenţa ta  mă strigă pe nume
 Tu ai o odaie albă
 Cu rasaritul intr-un  zid nezidit
 în fiece dimineaţă speli  lumina
 pătată adânc de asfinţit

Ne întâlnim  să izbucnim
din aceeaşi sămânţă de piatră
ori când lumea
ne dulce-apasă sub talpă ,
în aceeaşi rădăcină de iarbă

Ah, Iubirea! Iubirea! …
Iubirea mi-e margine
iar tu , nemarginirea…
 Ea mi-a aratat aerul  
 ce-i imbraca aproapele
 Ea a strigat cu limba de moarte
 sa-l sufoc in respirarea mea
 Ea era frumoasa si nerabdatoare
 Si  imi tivea  panzele  neincepute 
 Tesute cu dragoste intre coastele tatei
 Ea m-a daruit
 Mormantului  meu cu baldachin…
Din umbra lăuză a dimineţii,
Noi
îl dezleagă pe unu de doi...
Era toamna
Când moartea a strigat după mine
Sfâşiind aerul ţipam
De-mi alergau morţii prin vine
M-am aşezat cuminte la rândul ce şerpuia
Spre copac
Să prind lumea din urmă …
Unii, s-au ales cu merele
“Sta-le-ar în gât!”
Blestemau cei din spate
Ce-au apucat frunzele doar… despuiate
Ca o întrebare nevinovată,
am întins mâna după frunza uscată
Era ultima , dulce si coaptă ,
precum un cuvânt
părăsind poezia pentru o şoaptă
Visam că-i mângâiam adânc toamna zimţată
sângerându-mi apusul în palma cea dreaptă
” S-au terminat”,îmi spuse norocosul din faţă
“Ia copacul , şi pleacă!”
Şi dând ocol minunii
Am luat doar umbra lui ce ascunsese soarta Lumii…
cârligul mi-e ascuns

în ochiul tău ,

deopotrivă sunt

pescar si peşte

ascultă cum mă zbat

în pleoapa ta,

în lacul de lumină

ce orbirea-ţi primeneşte



cârligul mi-e ascuns

în ochiul tău

degeaba –ţi fluturi geana

prin mările-mi virgine

căci fără mine n-ai nici ţărm

şi nici înec cum se cuvine



te uiţi într-o oglindă

prin plasa cea cârpită

adâncul de sub tine-atârnă greu

şi numeri pân’ la unu

nisipul din clepsidră

si numeri pân’ la tot

mulţimile de eu…



cârligul mi-e ascuns

în ochiul tău…
mi-a crescut carne pe carnea ta
şi ochi peste pleoapele tale
uite cum mă doare să te nasc
iar si iar
să te înveşmântez din cap până-n picioare

braţele ţi le-am pierdut pe drum
le-au găsit nişte orbi
suferinzi de picioare
şi-au călcat aerul pe urmele-ţi mute
din îmbrătişare în îmbrăţişare

te-aş striga pe numele meu
dacă-ai fi vreun cuvânt oarecare
ţi-aş spune vino, vino la mine
dacă-aş şti să rostesc vreo plecare
dar eu pot doar să fiu
uite, să fiu ,cum mă doare...
iar si iar
să te înveşmântez din cap până -n picioare
ne căutam...

două stânci visându-se statui

in aşternuturi de piatră ne domoleam umbra

in daltă,

la marginea omului

măcinam gândul pana la os,

tăcerile ne-mbratişau frumos,

cu buzele săpam in cuvinte

genuni între noi şi morminte...

pofteam la paşii lumii

calcând pe hotarul minunii

***

ne-am trezit in acea dimineaţă

că ne spuneam"te iubesc",

că vinul iscariot

ne dezlegase de nimic si de tot,

ne-am trezit fiindu-ne al pietrei rod...
Iubite, ce să fac cu-atâta frunză
prinsă de mine?
Îmi spui că sunt frumoasă
Şi-mi vânturi viul verde
prin ochii tăi
fără ruşine…
Tu, orb cu mâna –ntinsă
cătând lumini căprui
îmi mângâi lung, cu orbita,
vocalele-amărui...
Pe marginea-mi de humă
îmi taci a lună plină
şi-mi zvîrcoleşti nesomnul
umplându-l de lumină
Şi-adânc in carnea toamnei
mustind ca un păcat
mă desluşeşti femeie
din lemn încercănat…
vreau o rochie albă


să intru în ea ca într-o mânăstire


să-mi spovedesc sângele


de viul nears


să mă curăţ de-atâta curat


vreau


să intru în ea ca într-un bordel


să-mi vând liniştea sânilor


pe un singur păcat


vreau să intru în ea


ca într-un mormânt


pustiit de-atâta înălţare,


de-atâţia morţi


ce-şi traiesc visul ,


sa intru ca într-o rană


în care durerea e leac


care doare


vreau o rochie albă,


firesc de albă,


prin care iubitul


să-mi cearnă moartea


vesnic…
Pe strazile PA-ului cu Calin ...si cu Leo ,cea cu umbrela cu pisici


Strada Casandra




cu mersul acesta felin

înveleşte trotuarul ..

divin

Casandra ia fiecare picătură

asupra ei

ca pe-o vină

o trece prin orbită

şi îşi udă lumina

pe pielea însetată

îi curge -n şiroaie aprinse

rochia -nflorată

pe gleznă îi cliopocesc melci

îndrăznind la genunchi

casandra e udă până-n rărunchi

într-o neruşinare torenţială

Casandra păşeşte pe strada plină,

goală…

nicio umbrelă

n-ar putea să-i ascundă

de ploaie

setea rebelă…


Ii provoc la joaca pe Aldea , Cella si nu mai stiu cine
...

Veniţi de-mi luati carnea de pe oase


Cerşesc dezbrăcare…


Veniţi de-mi luaţi visul de sub cap


Cerşesc nedormire


Cuvântul de la gură


Veniţi de-mi luaţi


Cerşesc ne-linişte


Dezveliţi-mi dinţii de zâmbet


Lacrimă cerşesc


Scobiţi orbita mea de lumină


Cerşesc uitare


Veniţi de luaţi din mine


Palma asta întinsă


Poftind cerşire…


Veniţi de vă luaţi


Pe voi...

Îmi ţin răsuflarea
să nu răzgândesc morţii
pe partea umbroasă a lumânării
îmi curge fierbinte
lumina
în palma
cu linii viu-afânate...


sunt mort şi mormânt
deopotrivă
vie
lumea mă plânge
de mâine...
mai am de murit o veşnicie...

în urma mea nu am lăsat vreun înger


deşi parfumul lui va fi rămas


pe-o ramă oarbă aninându-şi ochii


căzuţi din rugăciune în păcat



în urma mea nu am lăsat vreun demon


deşi amare ierburi îmi fumegă în trup


şi din a dulce sânului otravă


oştiri de demoni strigătul mi-au supt



în urma mea nu am lăsat vreun zâmbet


deşi o lacrimă l-a povestit


cum din durere eu ciopli-voi crucea


pe care zâmbetul mi-am răstignit



în urma mea , sub-pasul mi-am lasat,


întoarcerea în dulcea neplecare,


lumina să-mi destrame al ochiului nesaţ


şi să-l ivească iară în oarba-mi depărtare..


în şoapta pasului


mă adăpostesc


de negăsirea iubirii


eu,


cea stearpă de cuvânt,


cea schiloadă de lumină


eu şi dimineaţa


ce-mi jeleşte numele uitat


pe buzele


dumnezeului mut…




alb doliu


târăsc prin colbul privirii


în umbra neîncepută a absenţei


îmi strig iubitul


în durerile facerii


lumii


pe numele de apoi


al omului:


“dumnezeule!”



alb doliu

cât văd cu ochii...


l-am văzut pe omul fără sfârşit


cu straiul lung al absenţei


măturându-şi prea-albul umbrei


dinaintea ochilor


.


petrecându-şi lumina


în orbul exil al privirii


.


condamnându-şi privirea


la veşnica întoarcere


înapoia tăcutei orbiri



l-am văzut pe omul fără sfârşit


umplând infinitul de


fără mine


l-am văzut pe omul fără sfîrşit


intrând în casă


înaintea mea…



deschide,


deschide, iubitule!!!!


nenuntită


se lasă tăcerea-n cuvânt…


pe pragul


omului nesfârşit…


statuile se scutură de veşnicii


şi pleacă pietruind umbra fără de drum


a tăcerii


în urma lor


ziua de mâine îşi naşte dimineaţa


strigându-şi pe numele de botez


dumnezeul rămas


orfan


la marginea netivită


a omului




în urmă, prădat de nemurire,


un înger îmi aruncă sămânţă


de piatră pe umărul drept


o statuie mă alege


să-i fiu loc de veci


iar iubitul îi şterge lacrima neplânsă


morţii nefericindu-mi


zâmbetul…



asculţi…


neauzit foşneşte lumina


în umbra-ţi albă-


substrai neatins


aninat la marginea tăcerii




tulburi cu piciorul desculţ


apele cuvântului


în cercuri de neliniste oarbă


aduni lumina din cenuşa neplecării


rămânându-i in urmă ,


talpă nerostită de drum


iubitule,


mâine imi cioplesc un felinar de piatră


să pot auzi , deodată cu tine,


ne-întoarsă vreodată


în aceeaşi privire,


lumina…

m-am sinucis de ieri,


dar ,avand pe stoc niste secunde,


voi fi murit abia mâine


exersez arta Muririi de când mă ştiu


îmi leg de privire câte o piatră îndărătnică


ce refuză să se arunce în gol


poftind la minunile fiinţei de care atârnă…


din a noastra pendulare consubstanţială


lumea învăţând să se învârtă după lume,


iar eu si piatra să ne mirăm mai puţin


între noi...




în fundal Dumnezeu


făcea din mine


chip cioplit pietrei


semnând isteroid


în colţul de sus


al Omului


"Eu"…