Lansare VOLUM poezie Anca Oprescu" Apa de ploaie" ....si nu numai..
Va astept in ploaie...http://www.facebook.com/pages/Global-Association-for-Human-Recovery/213329692073745



Vomum de poezie APA DE PLOAIE - Anca Oprescu- Ed, Innocentia - Iasi- 2011 

Bine – Cuvântare de început
 
 Dacă s-ar fi născut mai la sudul calendarului secolului trecut, Anca Oprescu ar fi fost o minunată iubită pentru Nichita. I-ar fi sorbit cuvintele-zmee, simţindu-se zee şi i-ar fi întins zâmbitoare ultima cană cu vodcă. Apoi, l-ar fi iubit nemuritor şi postum. Poezia Ancăi Oprescu din volumul intitulat, cu un simbolic paradox prezent prin multe unghere ale cuvintelor ei, “Apa de ploaie”, este un vârtej aparte în lumea poetică de azi. Nehotărâtă şi sentenţioasă, totodată, mustind de senzualitate, dar şi secată de speranţe, adesea, ca o adorabilă constatare a unui eşec.
 “Iar piatra şi frunza şi ţărâna/ mi-au spus/ NU/ mai mult/ decât ceea ce sunt”, scrie poeta, căreia titulatura de poetă i se potriveşte infinit mai bine decât de “scriitoare”, aşa cum se mai prezintă în varii ocazii. Problema rămâne, prin urmare, “ce şi cât e”, de fapt, Anca Oprescu. “Sunt umbra doar de tine ştiută”, murmură ea însăşi într-unul dintre poeme, iar starea de “umbră” este, de fapt, a doua natură pentru ea. O umbră ce îşi devine, pe parcursul cărţii, tot mai consistentă, chiar dacă nu şi mai senină, deşi zâmbete autoironice se ivesc la fiecare câţiva paşi.
 Lumea poeziei Ancăi Oprescu e populată cu îngeri, arhangheli, zei şi rugi, uneori nenumite, dar presimţite prin orice metaforă. În această lume, ea se plimbă în “rochia roşu-stropit, fără tiv”, adulmecând mirosuri, gusturi şi culori cu aceeaşi graţie cu care poate privi ochii orbi ai câte unei icoane din care vor fi plecat sfinţii, inundată de suprema nostalgie pentru “probabil singura duminică fără o răspântie”. Ea se joacă împletitor cu cuvintele, flirtează, respinge, iar cel mai adesea “face dragoste” cu ele, în duhul nichitescian al cuvintelor nenăscute încă.
 Îndragostită iremediabil de Iubire, Anca Oprescu se insinuează vestal în poezia română, ca un “corp delict”. Dovada vie a unei vinovăţii impardonabile în veacul vecilor: şi-a devenit însuşi Mărul din care şarpele muşcă pofticios. În timp ce visează, profan, la o cafea fierbinte. În căutarea Iubirii Absolute, Anca Oprescu a devenit, surprinzător, poate, chiar şi pentru ea, o Poetă. “Prizoniera” de bunăvoie pe insulele altor Circe, cum  ea însăşi e  pentru auzul multor muritori, dar privind zi de zi spre zarea  dincolo de care i se afla propria-i Ithaca.

 Gabriel Penes
Apa de ploaie- ALBUM - Walter Dionisie


Albumul si volumul de versuri pot fi achizitionate impreuna sau separat  prin e-mail ,comandand  la adresa globalhumanrecovery@gmai.com 


Şi eu ţin pe creştet un Cer plin cu îngeri
Şi eu duc în spate o cruce de viu
Şi -n gura flămândă , pe limba de clopot
Cuvântul mi-e rugă-n pustiu

Şi eu port pe chip icoane din lut
Prin inima mea trec   sfinţii-n altar
Şi eu ard de viu precum psalmul mut
Şi-n bune miresme-nfăşor al vorbelor har

Dar nu sunt nici  zid, nici înger nu sunt
Şi nu port  vreun nume  de zeu
Sunt doar un suflet în straie de Om
Sunt  sfânt lăcaş  lui Dumnezeu




Zeu nătâng,
Mi-ai scos lumina la târg
Şi apa de ploaie mi-ai îndoit-o cu vin
Iscariot si netot
Şi divin

Zeu stângaci,
Îmi pui mâna pe sân
Şi-aluneci în inimă
Ca soarele-n fân
Îmi pui mâna pe frunte
Şi cazi pe gândurile mele
Ca cerul  pe munte
Îmi pui mâna pe buză
Şi-mi laşi tăcerea lăuză

Zeul meu,
Dă-mă lumii până la os
Şi dacă talanţii plăcerii n-ajung
Să-ntorcem lumea pe dos,
Strânge-mă din ochii lor şi ia-mă înapoi,
Să-ţi ţin de frumos…

Clopotul tăcerii bate
Prin zăpezile pustii
Chiar dacă- ai închis zăvorul,
Tot mai pleci
Şi tot mai vii

In odăi neîncepute
Alb foşnind a poezii
Chiar de dorul te încuie,
Tot mai pleci
Si tot mai vii

Armăsarii albi te- aşează,
Te gonesc cei fumurii
Chiar de casa ta-i niciunde,
Tot mai pleci
Şi tot mai vii 

Drumurile duc si aduc
Niciodată  nu-s pustii
Drumului nicicând nu-i pasă
Dacă pleci
Sau dacă vii




Când lupi fierbinţi se răcoresc  sub fruntea-mi
Şi peste zaţul  toamnei  îngeri calcă
Arunc  în sobă  încă-un dor de ducă
Strănut.
 La focul tău  se mai topeşte-o iarnă. 
Şi ard .
Iar din cenuşa mea se mai înalţă-un munte.  

Când prin bocancii sparţi îmi intră drumul
Şi aripile-n  palton nu vor să-mi stea
Doar tu si iarna  îmi mai daţi de urme
Rămân.      
 Prin cer  oierul ploii îşi risipeşte turme
Şi chem
Albe  făpturi  să pască în  palma mea.

Pe cercanul ferestrei se pârguiesc colinde,
Pe plita  se-aureşte-un colţ de pâine
La geam roşesc de dorul toamnei două mere
Măsor.
În ochiul meu căpruiul se ascute
Şi tai.Egal să-mpart incă o  iarnă între ele.





ah, iubire, pară coaptă
cum te muţi din poartă-n poartă
şi-ntomnezi la mine-n soartă?

cum se-ascunde blidu-n lut
şi liniştea în cuvânt
cum curg stelele-n pământ
din amarul mărilor
plâns din sinea norilor

ah ,iubire ,pară coaptă
cum te muţi din soartă-n soartă
şi-nvârţi dorurile grele
ca veşmintele pe iele?

cum se-aştern valuri pe apă
şi nu ştii de vin sau pleacă
cum  muşti dintr-o pară coaptă
ce hrăneşte lumea toată
om , iubire, fără poartă..

Bărbieru’

Am un prieten sus-pus
Stă
Unde şoimul toarce vântul pe-o aripă
Ca nimicul pe fus

Acolo ne-a dus ...

Când noi eram mai siguri că atingem cerul cu mâna
El  ne dădea peste talpă cu Luna
 Poartă altă măsură la privire, la picior, la piele, la os
Pentru el  sus-ul e prea jos

El are un munte  pe care îl cară pe talpă
O măicuţă ce din lacrima lui se adapă
O cană de lut cu mâinile-n şolduri
 în care izvorul ţâşneşte din norduri
are o sobă mică şi fierbinte
ca vorba de dojana a iubitei ,
sfânta lui necuminte

Am un prieten
Care ne-a lăsat în odaia lui
în patul lui
în inima lui
Am un prieten pe care azi l-am botezat Ioan, deşi aşa îl chema demult...


un singur munte, nicicând doi,
 urcuş îi eşti
 eu vale
 acelasi timp curge prin noi
 eu pas îi  sunt
 tu cale

pe-acelaşi chip Clipa incrustăm
eu lacrimă
tu zâmbet
pe-aceeaşi coardă  adăstăm
tăcere eu
tu cântec

un singur Soare ne e rug
cenuşă-i sunt
tu focul
lumină  ţeşi la straiul Lumii
eu rană-i sunt
tu trupul


noi, nicicând doi

Mai avem puţin până ieri
Ne-au rămas în ochi  sălbatice ierni
În palme ne-au rămas doar aşchii de carne,
Suntem straie ce  poartă  trupuri scobite de oameni

 Mai avem puţin până azi
 Lacăte fără chei ne-ascund  tăcerile-n glas,
 Ne-au rămas câteva amintiri  pe pervaz
 Nişte îngeri căzuţi între cer şi asfalt am rămas

 Mai avem puţin până mâine
 Ne-a rămas din foame un colţ uscat de pâine
 Din sete ne-a rămas doar ţărmul fără valuri
 Din oamenii ce-am fost , au mai rămas doar maluri



Sunt călător pe-o cale ferată
Gările oarbe  îşi caută-un  tren
Roţile -mi taie privirea uitată
Pe drum între Rai şi  Infern

Sunt călător pe-o cale întoarsă
Iarba-mi răsare din cer
Nici n-am plecat , şi mă întorc acasă
Merg dinspre mâine spre ieri

Sunt călător pe-o Cale Lactee
Calc  pe lumină de stea
La poarta cerului sunt lacăt şi cheie
Sunt călător pe marginea mea

Şi merg cu ochii închişi prin Lumea fără vină
Ei  nu ştiu că  sunt viu  şi cresc în ochi lumină
Privirea lor e goală , orbirea mea e plină



Ea are glezna fragilă precum un cuvânt
El  are paşii plini de pământ
El e foarte înalt, ajunge noaptea din urmă
Şi mulge stelele de praf de lumină
În palmele ei goale de tăcere deplină

În ochi ea strânge nopţi mute si albe
Pentru zilele  ce vor să se-adape
El îşi leagă în fiece seară veşnicia  de scară
Ea îl hrăneşte cu dulceaţă de nuci verzi
şi vise frumoase
El o ascunde de lume  printre icoane sfioase

Ea e o poveste ce nu are nume
El e singurul singur pe lume

Aş vrea să-ţi spun
Despre fiecare înger ce-l ating şi-l transform în cuvânt
Iau cuvântul ,îl cos la capete cu un fir de lumină
Îi fac din el nopţii Lună Plină
Iau Luna în pumnul stâng şi-o strâng
O fac pe rând pulbere pentru vânt
Cioburi pentru talpa ta neumblată
Apă de ploaie în bărbia mea înnodată
Le amestec pe toate
Le descânt
Suflu de trei ori tăcere peste fiecare cuvânt
şi deschid ochii din vis
Nu ti-am zis?!
Te iubesc.

Tac şi împletesc din vocale un dor moale
Să –mi ţină de cald când mă trezesc din visele tale.




Câteodată e joi
Dar  mereu este azi
Între ieri şi mâine
Ai grijă cum  calci

Câteodată eşti tu
Deseori  altul eşti
Între  tine şi ei
Lumea scrie poveşti

Câteodată bei apă
Dar adesea  bei vin
Între două pahare
Dai de golul preaplin

Câteodată te cauţi
Rareori te găseşti
Între talpă şi drum
simţi că singur nu eşti

Câteodată –i prea rar
Câteodată -i  prea des
Căteodată privind,
 Rareori ai să vezi
Cu 21 de grame de nisip
 Pot hrăni o veşnicie,
 21 de grame cântăreşte
 Poemul meu pe hârtie
 Din cer , 21 de grame de-aripă
 Port în tălpile sparte
21 de grame de  tăcere
Curg între mînă si clape
Cu 21 de grame de piatră
Pot ridica la  cer ,munţi
21 de grame de lumină
Adapă toţi ochii desculţi
Din tot ce am , nimic nu-mi aparţine
Am totul în 21 de grame
de mine 




tremur de frumuseţe
ca un soare în umbra mea  goală
Scos din context

Orice picătură de ploaie scoasă din context
poate deveni  
o lacrimă
Orice lacrimă scoasă din context
poate deveni
un zâmbet
Orice zâmbet scos din context
poate deveni
o mască
Orice mască scoasă din context
poate deveni
un chip
Orice chip scos din context
 poate deveni
o oglindă
Orice oglindă scoasă din context
poate deveni
un om
Iar un om ,scos din context
poate fi
o picatura de ploaie...
 un context scos din context.

:)
Orice lucru neîncăput în cuvânt
E un lucru câştigat
Deunăzi am uitat cum să –i zic unei pietre
Ea a rămas lângă mine
Fiind
şi după ce-am trecut,
ca un zid, ca o lovitură, ca un neînceput…
Am o mulţime de arbori , de păsări, de zei
Fără de nume, toţi ai mei

Drept care rogu-te pe tine, oricine,
Taci în pietrele drumului
în arbori, în păsări şi-n zeii mei
Taci în copilul născut deodată cu mine
Fără straie,
Fără nume,
Făr’ de rău ori de bine

Orice lucru neîncăput în cuvânt
E un lucru câştigat

Deunăzi …te-am uitat…
































m-am intins alb,
vertical ,
pe perete
noaptea mi-a tras-o pe la spate
ah, de fericire plânge in mine moartea
i-au rămas picioarele afară din vis
şi-mi alergă prin temelie
viul neprins,
curgând insalubru , pe zid,
ca un film indian pe retină,
carnea mea- iederă întinsă la înverzit
pe dinafara ferestrei regurgitând lumină…
orgasmul a survenit din cauze naturale
peretele fiind in curs de reabilitare
deşi nu încă în stadiul de proiect,
eu, neîntâmplare cu potential de efect..




Poemul e un copac
Cu rădacinile-n cer
Ţi-e prea foame rodul să-i ceri?!
Furi si plângi..

Poemul e o piatră
Ce sângeră-n munţi
Ţi-e prea grea spre cer s-o arunci?!
Fugi si plângi...

Poemul e o rană
Ce-si cauta trup şi nu vraci
Te prea doare cuvântul să-l taci?!
Râzi si plângi...

Sub îngeri sunt oameni
Sub oameni sunt zei
Tavanul tăcerii se lasă
Sub paşii lor grei...
Bagă-mi degetul ăla în ureche
Să-mi traducă liniştea din greaca veche
Bagă-mi-l adânc în ochi
Să-mi scobească orbita
De deochi
Bagă-mi degetul ăla in gura
De Rai
Să-mi dezlege tăcerea de grai
Bagă-mi-l în inimă, răsucit
Să –mi taie calea sângelui
rătăcit
Bagă-mi degetul pe rând
In locul coastei ce-ţi sunt,
în buricul pământului
în mormânt
între coapse ,
să-mi dospească năpaste
Bagă-mi degetul în vis
când îmi arăţi noaptea
cu degetu’-ntins

ce bine e!

Eu
îmi dor toate rănile
mi le ţin in viaţă ,pe viaţă călcând
ele mă vindecă -n schimb
îmi picură dulce otravă-n cuvânt
cu sămânţa deşertului
ploaia mi-o leaga de pântece
eu te cer,
 te cer,
te tac
în ale durerii descântece

Tu
mă priveşti
ca pe o noapte jefuită de orbi
ca pe-un rug intrat din greşeală în ochi
tu mă priveşti
şi mă întrebi cum de nu mă doare
eu îmi dezbrac rana de mine ,
 ţi-o aştern drum sub  picioare.
şi te cer,
te cer,
te tac
pe ale mele  hotare...

Eu îmi plătesc toate vămile
Tu îmi hrăneşti toate rănile
http://www.youtube.com/watch?v=S9KuGyaHJsU&feature=feedf

*cantodiscanto*

tarantino,brindisino e/o leccese

“Tu rinnina che vai 
Lu maru maru. 
Ferma quanno te dico… 
Ferma quanno te dico… 
Dui paroli…
Oi riturnella ”

benedetta … grazia della musica
meridionale o “nordafricana”
sanguinante, 
muore senza... passione.

“Siente cca' bello mio lloco 'nnante 
',c'e' na casa 'na nenna 'nc'e' stà 
tu la vide ca nun è distante 
chella nenna aje da ire a truvà”

Attemporali spiriti.
Tuttora rupestri nell cuore
Volgar’ parla’ ma non pensa’
baciar insegna prima dalla mamma…

“Lu tamburellu miu veni di Roma 
Mannaggia a chi nun canta e chi nun sona….”


tragicamente “i romani” ci hanno imparato 
la tristeza meridionale.
eppure …


via..Von Far'de Nume...:)