Eşti cerul care macină al ploii cenuşiu
Sunt ploaia care spală al stelelor pustiu
În zori eşti doar un înger ce fuge din păcat
În zori sunt doar nalucă de timp neîntâmplat

Şi-atunci străine haine m-alungă printre oameni
Din cerul fără îngeri doar ploile mă plâng
În ochiul meu deşertul îmbrăţişează marea
Pe ţărmurile tale valuri adanci mă strâng


Când ploile se vor întoarce-n cer
Şi vorbele se vor întoarce în tăceri ,
Din umbra ta lumină am să rup
Şi umbrei care sunt găsi-voi trup

 În braţe,în priviri şi în amurg...

Eu  am un  deşert al meu
 o singurătate singură pe lume
 un loc neîntâmplat
 în care absenţa ta  mă strigă pe nume
 Tu ai o odaie albă
 Cu rasaritul intr-un  zid nezidit
 în fiece dimineaţă speli  lumina
 pătată adânc de asfinţit

Ne întâlnim  să izbucnim
din aceeaşi sămânţă de piatră
ori când lumea
ne dulce-apasă sub talpă ,
în aceeaşi rădăcină de iarbă

Ah, Iubirea! Iubirea! …
Iubirea mi-e margine
iar tu , nemarginirea…