Era toamna

Era toamna
Când moartea a strigat după mine
Sfâşiind aerul ţipam
De-mi alergau morţii prin vine
M-am aşezat cuminte la rândul ce şerpuia
Spre copac
Să prind lumea din urmă …
Unii, s-au ales cu merele
“Sta-le-ar în gât!”
Blestemau cei din spate
Ce-au apucat frunzele doar… despuiate
Ca o întrebare nevinovată,
am întins mâna după frunza uscată
Era ultima , dulce si coaptă ,
precum un cuvânt
părăsind poezia pentru o şoaptă
Visam că-i mângâiam adânc toamna zimţată
sângerându-mi apusul în palma cea dreaptă
” S-au terminat”,îmi spuse norocosul din faţă
“Ia copacul , şi pleacă!”
Şi dând ocol minunii
Am luat doar umbra lui ce ascunsese soarta Lumii…