în urma mea nu am lăsat vreun înger


deşi parfumul lui va fi rămas


pe-o ramă oarbă aninându-şi ochii


căzuţi din rugăciune în păcat



în urma mea nu am lăsat vreun demon


deşi amare ierburi îmi fumegă în trup


şi din a dulce sânului otravă


oştiri de demoni strigătul mi-au supt



în urma mea nu am lăsat vreun zâmbet


deşi o lacrimă l-a povestit


cum din durere eu ciopli-voi crucea


pe care zâmbetul mi-am răstignit



în urma mea , sub-pasul mi-am lasat,


întoarcerea în dulcea neplecare,


lumina să-mi destrame al ochiului nesaţ


şi să-l ivească iară în oarba-mi depărtare..


în şoapta pasului


mă adăpostesc


de negăsirea iubirii


eu,


cea stearpă de cuvânt,


cea schiloadă de lumină


eu şi dimineaţa


ce-mi jeleşte numele uitat


pe buzele


dumnezeului mut…




alb doliu


târăsc prin colbul privirii


în umbra neîncepută a absenţei


îmi strig iubitul


în durerile facerii


lumii


pe numele de apoi


al omului:


“dumnezeule!”



alb doliu

cât văd cu ochii...