Ea are glezna fragilă precum un cuvânt
El  are paşii plini de pământ
El e foarte înalt, ajunge noaptea din urmă
Şi mulge stelele de praf de lumină
În palmele ei goale de tăcere deplină

În ochi ea strânge nopţi mute si albe
Pentru zilele  ce vor să se-adape
El îşi leagă în fiece seară veşnicia  de scară
Ea îl hrăneşte cu dulceaţă de nuci verzi
şi vise frumoase
El o ascunde de lume  printre icoane sfioase

Ea e o poveste ce nu are nume
El e singurul singur pe lume

Aş vrea să-ţi spun
Despre fiecare înger ce-l ating şi-l transform în cuvânt
Iau cuvântul ,îl cos la capete cu un fir de lumină
Îi fac din el nopţii Lună Plină
Iau Luna în pumnul stâng şi-o strâng
O fac pe rând pulbere pentru vânt
Cioburi pentru talpa ta neumblată
Apă de ploaie în bărbia mea înnodată
Le amestec pe toate
Le descânt
Suflu de trei ori tăcere peste fiecare cuvânt
şi deschid ochii din vis
Nu ti-am zis?!
Te iubesc.

Tac şi împletesc din vocale un dor moale
Să –mi ţină de cald când mă trezesc din visele tale.




Câteodată e joi
Dar  mereu este azi
Între ieri şi mâine
Ai grijă cum  calci

Câteodată eşti tu
Deseori  altul eşti
Între  tine şi ei
Lumea scrie poveşti

Câteodată bei apă
Dar adesea  bei vin
Între două pahare
Dai de golul preaplin

Câteodată te cauţi
Rareori te găseşti
Între talpă şi drum
simţi că singur nu eşti

Câteodată –i prea rar
Câteodată -i  prea des
Căteodată privind,
 Rareori ai să vezi