castelul cu nebuni


are un zid,


o uşă,


o fereastră


spre răsărit


zidul e incă nezidit


uşa nedeschisă


precum tăcerea


fereastra


taie in două


neîncăperea


răsăritul


stă cu faţa la zid


timid


nebunii numără


până la unu


din doi in doi


restul


împărţindu-l


la trifoi cu patru foi


se joacă prin zid


fiindu-i uşă, fereastră si chip…


se joacă-n ochii lumii


ca-n nisip…


rochia mea
roşu-stropit,
fără tiv
ţine timpul
lipit şi captiv
pielea îmi geme de timp
horcăie înecată
pe voci tremurate
între
coapsă şi spată
cântă despre ne- şi iubire
strigă tăceri în ne- şi în ştire
îşi fâlfâie fluidă marginea
ne- şi sfârşită
seduce pudoarea secundei
sub straie pitită
rochia mea
roşu-stropit
e un zid
în care ne- şi suntem fiind
fără tiv...