l-am văzut pe omul fără sfârşit


cu straiul lung al absenţei


măturându-şi prea-albul umbrei


dinaintea ochilor


.


petrecându-şi lumina


în orbul exil al privirii


.


condamnându-şi privirea


la veşnica întoarcere


înapoia tăcutei orbiri



l-am văzut pe omul fără sfârşit


umplând infinitul de


fără mine


l-am văzut pe omul fără sfîrşit


intrând în casă


înaintea mea…



deschide,


deschide, iubitule!!!!


nenuntită


se lasă tăcerea-n cuvânt…


pe pragul


omului nesfârşit…


statuile se scutură de veşnicii


şi pleacă pietruind umbra fără de drum


a tăcerii


în urma lor


ziua de mâine îşi naşte dimineaţa


strigându-şi pe numele de botez


dumnezeul rămas


orfan


la marginea netivită


a omului




în urmă, prădat de nemurire,


un înger îmi aruncă sămânţă


de piatră pe umărul drept


o statuie mă alege


să-i fiu loc de veci


iar iubitul îi şterge lacrima neplânsă


morţii nefericindu-mi


zâmbetul…