Aşteptarea-i o odaie cu pereţii subţiri
Ca o piele nevăzută de soare
Prin care poţi să auzi ,
Striviţi de trenuri
Doar paşii de plecare
Aşteptarea e o odaie cu pereţii vii
În care stai golit de depărtare
Şi-i înfăşori venirii
Picioarele în altă şi altă plecare
“Nu vreau să mai vii!”
Strigi din odaie, dar trenul îţi taie cuvântul in două
Te trezeşti din tăcere
Ca dintr-o ninsoare
Şi vezi că nu aştepţi,
Eşti aşteptare.
Iar daca plângi,
Nu-seamnă că te doare
Ci plâns ai devenit
Ce râde –atunci când moare…
4 .:
Sugestivă şi în acelaşi timp stranie această imagine a aşteptării ,,odaie cu pereţii subţiri /Ca o piele nevăzută de soare.../ ...ca o odaie cu pereţii vii...'' în care aştepţi până când devii tu însuţi ,,aşteptare''. Este atâta tensiune dramatică încât comentariul devine cumva indecent şi grotesc prin cruzime, ca atunci când zgândăreşti rana cuiva ca să-l vezi cum şi cât suferă. Aşa că nu am zis numic...
nici eu :)
..pai nici eu..:)
Asteptarea include, totusi, optimism. Deci e de bine.
P.S. Fain poem, îmi tot vine să-l recitesc.
Trimiteți un comentariu