Nimic din ce ştiam , pe nume nu mă ştie
Mă strigă depărtarea
De-aici ,de lânga mine
Mi-au spus că ce nu văd,
Nu are nume
Dar eu le-am strigat cu numele meu
Până ce pasarea mi-a spus pasăre
Până ce piatra mi-a spus piatră
Şi tu mi-ai spus tu
Iar Dumnezeu mi-a spus eu…
6 .:
ce lume SINGURĂ
nu destul de singura..caci Singuratatea ne insoteste....
Rămân fidel admirator al poziei dumneavoastră, domniţă Anca! Nu pot să nu admir dincolo de inefabilul poeziei în sine, tehnica folosirii paradoxului ''...depătarea /De-aici, de lângă mine'', dar ce, parcă ar fi singura trăsătură de admirat?
Multumesc..:)
Ce laşi tu în urmă este poezie, dragă Anca! Poezia cugetării, poezia vieţii!
La mulţi ani!
Poezia e pretextul de a-mi ramane in urma...cat sa ma ajung..odata si-odata..de fiecare data...
Un an bun, Cristi...inspirat si plin de iubire...
Trimiteți un comentariu