Îmi iubeam
armăsarul negru
lucind a lumină
şi mi-l ţineam în taină
Taina sporindu-i
răsuflarea divină
Dar în timp ce -l hrăneam
spunându-i poveşti
cu zei
grei
plimbaţi în caleşti
Armăsarul cel negru
prin gând tropoteşte
din taină-mi se smulge
spre marginea lumii
din gând
drum îşi creşte...
Se-ascunde în fugă
în vorbe şi-n rime
copita -i trudită
îl vinde
fiinţei straine...
8 .:
"Ce-ti pasă tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?
Trăind în cercul vostru strâmt. Norocul vă petrece;.
Ci eu în lumea mea mă simt.
Nemuritor si rece."
ar cuvânta armăsarul cel negru
dacă fiinţa-i va fi fost străină
dar marginea-i va fi fost de-ajuns
să nu-şi nască vreo lume
care să-l nemurească.
PS: Zorba nu-şi va fi găsit căderea sâmbăta asta
Din start m-am gândit că-i dificil să tăinuieşti ditamai armăsaru'!
@Vania- imposibil...chiar!
a scrie este întotdeauna a tăinui ceva astfel ca să poată fi descoperit...iar Anca o face minunat chiar daca poate nimeni, nu-i va afla vreodata taina.
greu .... dar niciodata imposibil!
" Se-ascunde în fugă
în vorbe şi-n rime
copita -i trudită
îl vinde
fiinţei straine..." - foarte bun finalul, nu puteam să nu îl selectez...
@
Fuga ca gandul, de gand, nu-i deschide armasarului negru lumea in toata splendoarea ei…el fuge spre margine…ramanand in mister , strain de fiinta…tradat de propria-i copita ostenita de neputinta cuprinderii drumului in intregime…
Gabi, Orianda, va multumesc de trecere !
:)
@Cristian- Intotdeauna binevenit printre cuvintele mele!
Soare bland peste asta zi sa ai!
Trimiteți un comentariu