Lansare VOLUM poezie Anca Oprescu" Apa de ploaie" ....si nu numai..
Va astept in ploaie...http://www.facebook.com/pages/Global-Association-for-Human-Recovery/213329692073745

Vomum de poezie APA DE PLOAIE - Anca Oprescu- Ed, Innocentia - Iasi- 2011 

Bine – Cuvântare de început

 

 Dacă s-ar fi născut mai la sudul calendarului secolului trecut, Anca Oprescu ar fi fost o minunată iubită pentru Nichita. I-ar fi sorbit cuvintele-zmee, simţindu-se zee şi i-ar fi întins zâmbitoare ultima cană cu vodcă. Apoi, l-ar fi iubit nemuritor şi postum. Poezia Ancăi Oprescu din volumul intitulat, cu un simbolic paradox prezent prin multe unghere ale cuvintelor ei, “Apa de ploaie”, este un vârtej aparte în lumea poetică de azi. Nehotărâtă şi sentenţioasă, totodată, mustind de senzualitate, dar şi secată de speranţe, adesea, ca o adorabilă constatare a unui eşec.

 “Iar piatra şi frunza şi ţărâna/ mi-au spus/ NU/ mai mult/ decât ceea ce sunt”, scrie poeta, căreia titulatura de poetă i se potriveşte infinit mai bine decât de “scriitoare”, aşa cum se mai prezintă în varii ocazii. Problema rămâne, prin urmare, “ce şi cât e”, de fapt, Anca Oprescu. “Sunt umbra doar de tine ştiută”, murmură ea însăşi într-unul dintre poeme, iar starea de “umbră” este, de fapt, a doua natură pentru ea. O umbră ce îşi devine, pe parcursul cărţii, tot mai consistentă, chiar dacă nu şi mai senină, deşi zâmbete autoironice se ivesc la fiecare câţiva paşi.
 Lumea poeziei Ancăi Oprescu e populată cu îngeri, arhangheli, zei şi rugi, uneori nenumite, dar presimţite prin orice metaforă. În această lume, ea se plimbă în “rochia roşu-stropit, fără tiv”, adulmecând mirosuri, gusturi şi culori cu aceeaşi graţie cu care poate privi ochii orbi ai câte unei icoane din care vor fi plecat sfinţii, inundată de suprema nostalgie pentru “probabil singura duminică fără o răspântie”. Ea se joacă împletitor cu cuvintele, flirtează, respinge, iar cel mai adesea “face dragoste” cu ele, în duhul nichitescian al cuvintelor nenăscute încă.
 Îndragostită iremediabil de Iubire, Anca Oprescu se insinuează vestal în poezia română, ca un “corp delict”. Dovada vie a unei vinovăţii impardonabile în veacul vecilor: şi-a devenit însuşi Mărul din care şarpele muşcă pofticios. În timp ce visează, profan, la o cafea fierbinte. În căutarea Iubirii Absolute, Anca Oprescu a devenit, surprinzător, poate, chiar şi pentru ea, o Poetă. “Prizoniera” de bunăvoie pe insulele altor Circe, cum  ea însăşi e  pentru auzul multor muritori, dar privind zi de zi spre zarea  dincolo de care i se afla propria-i Ithaca.

 Gabriel Penes

Apa de ploaie- ALBUM - Walter Dionisie

Albumul si volumul de versuri pot fi achizitionate impreuna sau separat  prin e-mail ,comandand  la adresa globalhumanrecovery@gmai.com 

Şi eu ţin pe creştet un Cer plin cu îngeri

Şi eu duc în spate o cruce de viu

Şi -n gura flămândă , pe limba de clopot

Cuvântul mi-e rugă-n pustiu

Şi eu port pe chip icoane din lut

Prin inima mea trec   sfinţii-n altar

Şi eu ard de viu precum psalmul mut

Şi-n bune miresme-nfăşor al vorbelor har

Dar nu sunt nici  zid, nici înger nu sunt

Şi nu port  vreun nume  de zeu

Sunt doar un suflet în straie de Om

Sunt  sfânt lăcaş  lui Dumnezeu

Zeu nătâng,

Mi-ai scos lumina la târg

Şi apa de ploaie mi-ai îndoit-o cu vin

Iscariot si netot

Şi divin

Zeu stângaci,

Îmi pui mâna pe sân

Şi-aluneci în inimă

Ca soarele-n fân

Îmi pui mâna pe frunte

Şi cazi pe gândurile mele

Ca cerul  pe munte

Îmi pui mâna pe buză

Şi-mi laşi tăcerea lăuză

Zeul meu,

Dă-mă lumii până la os

Şi dacă talanţii plăcerii n-ajung

Să-ntorcem lumea pe dos,

Strânge-mă din ochii lor şi ia-mă înapoi,

Să-ţi ţin de frumos…

Clopotul tăcerii bate

Prin zăpezile pustii

Chiar dacă- ai închis zăvorul,

Tot mai pleci

Şi tot mai vii

In odăi neîncepute

Alb foşnind a poezii

Chiar de dorul te încuie,

Tot mai pleci

Si tot mai vii

Armăsarii albi te- aşează,

Te gonesc cei fumurii

Chiar de casa ta-i niciunde,

Tot mai pleci

Şi tot mai vii 

Drumurile duc si aduc

Niciodată  nu-s pustii

Drumului nicicând nu-i pasă

Dacă pleci

Sau dacă vii

Când lupi fierbinţi se răcoresc  sub fruntea-mi

Şi peste zaţul  toamnei  îngeri calcă

Arunc  în sobă  încă-un dor de ducă

Strănut.

 La focul tău  se mai topeşte-o iarnă. 

Şi ard .

Iar din cenuşa mea se mai înalţă-un munte.  

Când prin bocancii sparţi îmi intră drumul

Şi aripile-n  palton nu vor să-mi stea

Doar tu si iarna  îmi mai daţi de urme

Rămân.      

 Prin cer  oierul ploii îşi risipeşte turme

Şi chem

Albe  făpturi  să pască în  palma mea.

Pe cercanul ferestrei se pârguiesc colinde,

Pe plita  se-aureşte-un colţ de pâine

La geam roşesc de dorul toamnei două mere

Măsor.

În ochiul meu căpruiul se ascute

Şi tai.Egal să-mpart incă o  iarnă între ele.

ah, iubire, pară coaptă

cum te muţi din poartă-n poartă

şi-ntomnezi la mine-n soartă?

cum se-ascunde blidu-n lut

şi liniştea în cuvânt

cum curg stelele-n pământ

din amarul mărilor

plâns din sinea norilor

ah ,iubire ,pară coaptă

cum te muţi din soartă-n soartă

şi-nvârţi dorurile grele

ca veşmintele pe iele?

cum se-aştern valuri pe apă

şi nu ştii de vin sau pleacă

cum  muşti dintr-o pară coaptă

ce hrăneşte lumea toată

om , iubire, fără poartă..

Bărbieru’

Am un prieten sus-pus

Stă

Unde şoimul toarce vântul pe-o aripă

Ca nimicul pe fus

Acolo ne-a dus ...

Când noi eram mai siguri că atingem cerul cu mâna

El  ne dădea peste talpă cu Luna

 Poartă altă măsură la privire, la picior, la piele, la os

Pentru el  sus-ul e prea jos

El are un munte  pe care îl cară pe talpă

O măicuţă ce din lacrima lui se adapă

O cană de lut cu mâinile-n şolduri

 în care izvorul ţâşneşte din norduri

are o sobă mică şi fierbinte

ca vorba de dojana a iubitei ,

sfânta lui necuminte

Am un prieten

Care ne-a lăsat în odaia lui

în patul lui

în inima lui

Am un prieten pe care azi l-am botezat Ioan, deşi aşa îl chema demult...

un singur munte, nicicând doi,

 urcuş îi eşti

 eu vale

 acelasi timp curge prin noi

 eu pas îi  sunt

 tu cale

pe-acelaşi chip Clipa incrustăm

eu lacrimă

tu zâmbet

pe-aceeaşi coardă  adăstăm

tăcere eu

tu cântec

un singur Soare ne e rug

cenuşă-i sunt

tu focul

lumină  ţeşi la straiul Lumii

eu rană-i sunt

tu trupul

noi, nicicând doi

Mai avem puţin până ieri

Ne-au rămas în ochi  sălbatice ierni

În palme ne-au rămas doar aşchii de carne,

Suntem straie ce  poartă  trupuri scobite de oameni

 Mai avem puţin până azi

 Lacăte fără chei ne-ascund  tăcerile-n glas,

 Ne-au rămas câteva amintiri  pe pervaz

 Nişte îngeri căzuţi între cer şi asfalt am rămas

 Mai avem puţin până mâine

 Ne-a rămas din foame un colţ uscat de pâine

 Din sete ne-a rămas doar ţărmul fără valuri

 Din oamenii ce-am fost , au mai rămas doar maluri

Sunt călător pe-o cale ferată

Gările oarbe  îşi caută-un  tren

Roţile -mi taie privirea uitată

Pe drum între Rai şi  Infern

Sunt călător pe-o cale întoarsă

Iarba-mi răsare din cer

Nici n-am plecat , şi mă întorc acasă

Merg dinspre mâine spre ieri

Sunt călător pe-o Cale Lactee

Calc  pe lumină de stea

La poarta cerului sunt lacăt şi cheie

Sunt călător pe marginea mea

Şi merg cu ochii închişi prin Lumea fără vină

Ei  nu ştiu că  sunt viu  şi cresc în ochi lumină

Privirea lor e goală , orbirea mea e plină

Ea are glezna fragilă precum un cuvânt

El  are paşii plini de pământ

El e foarte înalt, ajunge noaptea din urmă

Şi mulge stelele de praf de lumină

În palmele ei goale de tăcere deplină

În ochi ea strânge nopţi mute si albe

Pentru zilele  ce vor să se-adape

El îşi leagă în fiece seară veşnicia  de scară

Ea îl hrăneşte cu dulceaţă de nuci verzi

şi vise frumoase

El o ascunde de lume  printre icoane sfioase

Ea e o poveste ce nu are nume

El e singurul singur pe lume

http://live.1hd.ro/jazz.php

Aş vrea să-ţi spun

Despre fiecare înger ce-l ating şi-l transform în cuvânt

Iau cuvântul ,îl cos la capete cu un fir de lumină

Îi fac din el nopţii Lună Plină

Iau Luna în pumnul stâng şi-o strâng

O fac pe rând pulbere pentru vânt

Cioburi pentru talpa ta neumblată

Apă de ploaie în bărbia mea înnodată

Le amestec pe toate

Le descânt

Suflu de trei ori tăcere peste fiecare cuvânt

şi deschid ochii din vis

Nu ti-am zis?!

Te iubesc.

Tac şi împletesc din vocale un dor moale

Să –mi ţină de cald când mă trezesc din visele tale.

Câteodată e joi

Dar  mereu este azi

Între ieri şi mâine

Ai grijă cum  calci

Câteodată eşti tu

Deseori  altul eşti

Între  tine şi ei

Lumea scrie poveşti

Câteodată bei apă

Dar adesea  bei vin

Între două pahare

Dai de golul preaplin

Câteodată te cauţi

Rareori te găseşti

Între talpă şi drum

simţi că singur nu eşti

Câteodată –i prea rar

Câteodată -i  prea des

Căteodată privind,

 Rareori ai să vezi

Cu 21 de grame de nisip

 Pot hrăni o veşnicie,

 21 de grame cântăreşte

 Poemul meu pe hârtie

 Din cer , 21 de grame de-aripă

 Port în tălpile sparte

21 de grame de  tăcere

Curg între mînă si clape

Cu 21 de grame de piatră

Pot ridica la  cer ,munţi

21 de grame de lumină

Adapă toţi ochii desculţi

Din tot ce am , nimic nu-mi aparţine

Am totul în 21 de grame

de mine 

...

tremur de frumuseţe

ca un soare în umbra mea  goală

Scos din context

Orice picătură de ploaie scoasă din context

poate deveni  

o lacrimă

Orice lacrimă scoasă din context

poate deveni

un zâmbet

Orice zâmbet scos din context

poate deveni

o mască

Orice mască scoasă din context

poate deveni

un chip

Orice chip scos din context

 poate deveni

o oglindă

Orice oglindă scoasă din context

poate deveni

un om

Iar un om ,scos din context

poate fi

o picatura de ploaie...

 un context scos din context.

:)

Orice lucru neîncăput în cuvânt

E un lucru câştigat

Deunăzi am uitat cum să –i zic unei pietre

Ea a rămas lângă mine

Fiind

şi după ce-am trecut,

ca un zid, ca o lovitură, ca un neînceput…

Am o mulţime de arbori , de păsări, de zei

Fără de nume, toţi ai mei

Drept care rogu-te pe tine, oricine,

Taci în pietrele drumului

în arbori, în păsări şi-n zeii mei

Taci în copilul născut deodată cu mine

Fără straie,

Fără nume,

Făr’ de rău ori de bine

Orice lucru neîncăput în cuvânt

E un lucru câştigat

Deunăzi …te-am uitat…

m-am intins alb,

vertical ,

pe perete

noaptea mi-a tras-o pe la spate

ah, de fericire plânge in mine moartea

i-au rămas picioarele afară din vis

şi-mi alergă prin temelie

viul neprins,

curgând insalubru , pe zid,

ca un film indian pe retină,

carnea mea- iederă întinsă la înverzit

pe dinafara ferestrei regurgitând lumină…

orgasmul a survenit din cauze naturale

peretele fiind in curs de reabilitare

deşi nu încă în stadiul de proiect,

eu, neîntâmplare cu potential de efect..

Poemul e un copac

Cu rădacinile-n cer

Ţi-e prea foame rodul să-i ceri?!

Furi si plângi..

Poemul e o piatră

Ce sângeră-n munţi

Ţi-e prea grea spre cer s-o arunci?!

Fugi si plângi...

Poemul e o rană

Ce-si cauta trup şi nu vraci

Te prea doare cuvântul să-l taci?!

Râzi si plângi...

Sub îngeri sunt oameni

Sub oameni sunt zei

Tavanul tăcerii se lasă

Sub paşii lor grei...

Bagă-mi degetul ăla în ureche

Să-mi traducă liniştea din greaca veche

Bagă-mi-l adânc în ochi

Să-mi scobească orbita

De deochi

Bagă-mi degetul ăla in gura

De Rai

Să-mi dezlege tăcerea de grai

Bagă-mi-l în inimă, răsucit

Să –mi taie calea sângelui

rătăcit

Bagă-mi degetul pe rând

In locul coastei ce-ţi sunt,

în buricul pământului

în mormânt

între coapse ,

să-mi dospească năpaste

Bagă-mi degetul în vis

când îmi arăţi noaptea

cu degetu’-ntins

ce bine e!

Eu

îmi dor toate rănile

mi le ţin in viaţă ,pe viaţă călcând

ele mă vindecă -n schimb

îmi picură dulce otravă-n cuvânt

cu sămânţa deşertului

ploaia mi-o leaga de pântece

eu te cer,

 te cer,

te tac

în ale durerii descântece

Tu

mă priveşti

ca pe o noapte jefuită de orbi

ca pe-un rug intrat din greşeală în ochi

tu mă priveşti

şi mă întrebi cum de nu mă doare

eu îmi dezbrac rana de mine ,

 ţi-o aştern drum sub  picioare.

şi te cer,

te cer,

te tac

pe ale mele  hotare...

Eu îmi plătesc toate vămile

Tu îmi hrăneşti toate rănile

http://www.youtube.com/watch?v=S9KuGyaHJsU&feature=feedf

*cantodiscanto*

tarantino,brindisino e/o leccese

“Tu rinnina che vai 
Lu maru maru. 
Ferma quanno te dico… 
Ferma quanno te dico… 
Dui paroli…
Oi riturnella ”

benedetta … grazia della musica
meridionale o “nordafricana”
sanguinante, 
muore senza... passione.

“Siente cca' bello mio lloco 'nnante 
',c'e' na casa 'na nenna 'nc'e' stà 
tu la vide ca nun è distante 
chella nenna aje da ire a truvà”

Attemporali spiriti.
Tuttora rupestri nell cuore
Volgar’ parla’ ma non pensa’
baciar insegna prima dalla mamma…

“Lu tamburellu miu veni di Roma 
Mannaggia a chi nun canta e chi nun sona….”


tragicamente “i romani” ci hanno imparato 
la tristeza meridionale.
eppure …


via..Von Far'de Nume...:)