alb doliu

în şoapta pasului

mă adăpostesc

de negăsirea iubirii

eu,

cea stearpă de cuvânt,

cea schiloadă de lumină

eu şi dimineaţa

ce-mi jeleşte numele uitat

pe buzele

dumnezeului mut…

alb doliu

târăsc prin colbul privirii

în umbra neîncepută a absenţei

îmi strig iubitul

în durerile facerii

lumii

pe numele de apoi

al omului:

“dumnezeule!”

alb doliu

cât văd cu ochii...