statuile se scutură de veşnicii
şi pleacă pietruind umbra fără de drum
a tăcerii
în urma lor
ziua de mâine îşi naşte dimineaţa
strigându-şi pe numele de botez
dumnezeul rămas
orfan
la marginea netivită
a omului
în urmă, prădat de nemurire,
un înger îmi aruncă sămânţă
de piatră pe umărul drept
o statuie mă alege
să-i fiu loc de veci
iar iubitul îi şterge lacrima neplânsă
morţii nefericindu-mi
zâmbetul…
9 .:
Ce concentratie de metafore!
Am gasit sublima imaginea statuilor de piatra care-si cauta apusul in fiintele vii...
E atat de trista poezia ta in ultima vreme, sumbra si luminoasa in acelasi timp:) cel putin asa ajunge la mine:)
E atmosferă de februarie...
Aş vrea o geană de soare de februarie, totuşi. Poezia e foarte bună, sunt câteva imagini teribile (dumnezeul rămas orfan la marginea netivită a omului), dar îmi doresc să regăsesc zburdălnicia.
inscriete in ,,reteaua literara ``4000 de sciitori,porti,critici literari.
cu respect
poeti
:X
Îmi place cum te exprimi prin poezie. Mult succes
mul?umiri foarte interesant,
Trimiteți un comentariu