Zidesc secunde albe fir cu fir,
Culese înainte de-a-nflori
Si le agat tacut de –al gândului zefir
Cuvânt cu chipul tau spre a cladi…
Cu aspra-mi palma mângâieri astern
Pe ochiu-ti mut si glasul sfârtecat
Din trupul –carne pofte mi se cern
Si-ascund în pântec ierburi care ard…
Te-nalti sticlos si clar în jurul meu
Ma strângi între tacerile –ti urlande
Astept sa-mi smulgi si ultimul pacat
Esti zid adânc cladit la mine-n sânge…
3 .:
de-ar crește dintr-un fir de sânge
cu aspru legămant, un prunc
i-ai cerne fire de lumină
din tainicele tale urme pe pământ?
de-ar fi oare din gemetele toate
o tainică zdrobire de cuvânt
ai cere cerului, cu plânset
minut din taina de a fi?
de-ar scotoci un om în crunta-ți ta dorință
de zbor când aripile ți-ar fi
trecutele păreri prin gând hoinar de lume
atunci ai plânge viața c-un vaiet mut și greu?
mi-au plăcut versurile tale...și m-au inspirat,
drag,
mirela
Ce frumoasă e lumea asta a poeziei!!! Mă bucur să vă descopăr!
Acum doi ani o întrebam pe o colegă, profesoară de limba română, dacă Dumnezeu e Poet,la care colega mi-a răpuns că DA, şi a continuat spunând că noi suntem poemul lui de iubire...
Mirela- ma bucur ca versurile mele ti-au creat starea aceea...de poezie:)
Mariana- multumesc pentru vizita si cuvintele frumoase:)
Trimiteți un comentariu