în urma mea nu am lăsat vreun înger

deşi parfumul lui va fi rămas

pe-o ramă oarbă aninându-şi ochii

căzuţi din rugăciune în păcat

în urma mea nu am lăsat vreun demon

deşi amare ierburi îmi fumegă în trup

şi din a dulce sânului otravă

oştiri de demoni strigătul mi-au supt

în urma mea nu am lăsat vreun zâmbet

deşi o lacrimă l-a povestit

cum din durere eu ciopli-voi crucea

pe care zâmbetul mi-am răstignit

în urma mea , sub-pasul mi-am lasat,

întoarcerea în dulcea neplecare,

lumina să-mi destrame al ochiului nesaţ

şi să-l ivească iară în oarba-mi depărtare..

în şoapta pasului

mă adăpostesc

de negăsirea iubirii

eu,

cea stearpă de cuvânt,

cea schiloadă de lumină

eu şi dimineaţa

ce-mi jeleşte numele uitat

pe buzele

dumnezeului mut…

alb doliu

târăsc prin colbul privirii

în umbra neîncepută a absenţei

îmi strig iubitul

în durerile facerii

lumii

pe numele de apoi

al omului:

“dumnezeule!”

alb doliu

cât văd cu ochii...

l-am văzut pe omul fără sfârşit

cu straiul lung al absenţei

măturându-şi prea-albul umbrei

dinaintea ochilor

.

petrecându-şi lumina

în orbul exil al privirii

.

condamnându-şi privirea

la veşnica întoarcere

înapoia tăcutei orbiri

l-am văzut pe omul fără sfârşit

umplând infinitul de

fără mine

l-am văzut pe omul fără sfîrşit

intrând în casă

înaintea mea…

…

deschide,

deschide, iubitule!!!!

nenuntită

se lasă tăcerea-n cuvânt…

pe pragul

omului nesfârşit…

statuile se scutură de veşnicii

şi pleacă pietruind umbra fără de drum

a tăcerii

în urma lor

ziua de mâine îşi naşte dimineaţa

strigându-şi pe numele de botez

dumnezeul rămas

orfan

la marginea netivită

a omului

în urmă, prădat de nemurire,

un înger îmi aruncă sămânţă

de piatră pe umărul drept

o statuie mă alege

să-i fiu loc de veci

iar iubitul îi şterge lacrima neplânsă

morţii nefericindu-mi

zâmbetul…

asculţi…

neauzit foşneşte lumina

în umbra-ţi albă-

substrai neatins

aninat la marginea tăcerii

tulburi cu piciorul desculţ

apele cuvântului

în cercuri de neliniste oarbă

aduni lumina din cenuşa neplecării

rămânându-i in urmă ,

talpă nerostită de drum

iubitule,

mâine imi cioplesc un felinar de piatră

să pot auzi , deodată cu tine,

ne-întoarsă vreodată

în aceeaşi privire,

lumina…

m-am sinucis de ieri,

dar ,avand pe stoc niste secunde,

voi fi murit abia mâine

exersez arta Muririi de când mă ştiu

îmi leg de privire câte o piatră îndărătnică

ce refuză să se arunce în gol

poftind la minunile fiinţei de care atârnă…

din a noastra pendulare consubstanţială

lumea învăţând să se învârtă după lume,

iar eu si piatra să ne mirăm mai puţin

între noi...

în fundal Dumnezeu

făcea din mine

chip cioplit pietrei

semnând isteroid

în colţul de sus

al Omului

"Eu"…

Iubitul mă plânge

Şi chipul îi părăseşte lacrima

Iubitul mă mângâie,

dar palma îi părăseşte mângâierea

Iubitul mă strigă,

Dar numele meu îi părăseşte strigătul

Omul de la capătul omului

Făra chip

Fără palmă

Fără numele meu

Părăsit de părăsire

E dumnezeu ori iubitul meu ?

Dumnezeu nu umblă desculţ

Ar îngropa cu pasul zăpada aşteptării

În scobitura tălpii ar tăinui căderea

Calcând pe caldarâmuri minunea Înălţării

Cu talpa scâlciată ,el, flamânzindu-mi drumul

Îşi va culege umbra din albul uităturii

prin lume se petrece spre glodul nemuririi

In lacrimi încălţându-şi prea-greul călcăturii...

castelul cu nebuni

are un zid,

o uşă,

o fereastră

spre răsărit

zidul e incă nezidit

uşa nedeschisă

precum tăcerea

fereastra

taie in două

neîncăperea

răsăritul

stă cu faţa la zid

timid

nebunii numără

până la unu

din doi in doi

restul

împărţindu-l

la trifoi cu patru foi

se joacă prin zid

fiindu-i uşă, fereastră si chip…

se joacă-n ochii lumii

ca-n nisip…

rochia mea

roşu-stropit,

fără tiv

ţine timpul

lipit şi captiv

pielea îmi geme de timp

horcăie înecată

pe voci tremurate

între

coapsă şi spată

cântă despre ne- şi iubire

strigă tăceri în ne- şi în ştire

îşi fâlfâie fluidă marginea

ne- şi sfârşită

seduce pudoarea secundei

sub straie pitită

rochia mea

roşu-stropit

e un zid

în care ne- şi suntem fiind

fără tiv...

PS

cu palma cea stânga si mută

zăvorul spre drum să-mi dezmierzi

încuie-mi si dorul de ducă

si poarta spre străine amiezi

îmi umple ulciorul cu dreapta

şi-mi toarna înserări aurind

pe lacătul buzei cuvântul

la taina din struguri poftind…

îţi varsa apoi din privire

preaplinul senin şi îndrăzneţ,

alunga arhangheli de piatră

şi îngeri ,si sfinti

cu lacrimi lumesti….

Donez

Parţial color

Blog

Unui orb

Asteptând cuvântul

Cu urechea pe calea ferată

Ofer cheie

Şi zăvor

Pentru cel mai orb

Doritor…

înscrieri aici

Naşterea

mi-a fost cel mai greu

lucru

deshumare …

Aerul mi-l strigam

viu si frumos

strigam

răstignirea cărnii

pe os…

Creşterea

nefiresc de simplă

precum un munte

ce are doar urcuş

o joacă a tălpii de-a pasul

între daltă şi piatra lui Brâncuşi…

Apoi necuprinderea palmelor

-mângâiere

neajungerea cuvântului-

poezie

prea-plinul neîmplinirii

-iubire

Rest

Moartea,

suptă de frică

îmi pare

din ce in ce mai mică

un punct la contrapunct

perfect ,

defunct,

click

aplic la

QED-ul dumnezeiesc…

simt

facerea lumii

intr-o ploaie

răsarită

în neîmpreunarea

dintre palmele tale

precum o rugă

născându-şi

in chinuri

iertarea

simt

viul fiinţei

sălăşuindu-ţi

în trup

mă simt fiindu-ţi

pântec

si sân

casă

si rug

Dumnezeu m-a aflat

amintindu-şi

că nu m-a uitat…

Pâinea unsă cu Nimic

Imi cade Tot

Pe aceeaşi parte

Foto Donato Buccella vazut de Alex Mazilu

alergăm ,

alergăm spate în spate

cu picioare tăiate

de căi ferate îmbrăţişate

alergarea umple golul dintre noi

elastic gol, ne pocneşte in spată

în ceafă ,în dor

scăpat de sub control

alergare accelerată de alergare

fără mâini, fără picioare

fără de noi,

de noi alergăm

prin noi

împărţind doi la doi

fugim între viaţă si moarte

spre pretutindeni si nicăieri

spate în spate

aproape departe…

Şarpele

mi se agaţă de gleznă

pasul mi-l strânge

când calc

în vreo beznă

genunchiul mi-e moale

să-mi ţină femurul prelung

în picioare

aş putea zice-acum de bazin

dar desigur v-aş goli ochiul

de plin

aşa că zic de şold

mişcându-se precum jumătatea

în tot

în stânga şi-n dreapta de mine

mă-mparte egal

între rău şi-ntre bine

noroc cu sarpele

doar el mă reţine

credincios îmi muşcă

din gleznă

ca din măr

fără pic de ruşine...

FOTO by Bodnar

mi-e dor să dansam pe struguri preaplini

mi-e dor să strivim al sângelui ritm

să curgă din talpa zvâcnindă de drum

dulceaţa si praful si mustul nebun

să stoarcem din paşii purtându-ne –adânc

chiar viaţa ţipată din miezul de prunc

şi-apoi asfinţitul cernut sângeriu

în lutul carafei ne picure viu

când cerul se rupe –n fâşii violet

în ochiul de noapte ne prindem buchet

tu sorbi ca un zeu licoarea mierie

cu gust de femeie si frunză de vie…

MUSIC...

Îmi iubeam

armăsarul negru

lucind a lumină

şi mi-l ţineam în taină

Taina sporindu-i

răsuflarea divină

Dar în timp ce -l hrăneam

spunându-i poveşti

cu zei

grei

plimbaţi în caleşti

Armăsarul cel negru

prin gând tropoteşte

din taină-mi se smulge

spre marginea lumii

din gând

drum îşi creşte...

Se-ascunde în fugă

în vorbe şi-n rime

copita -i trudită

îl vinde

fiinţei straine...

pe foaia albă

de hârtie

un punct

a exagerat

să fie