Stăteam cu Vania pe terasa ce se asemăna cu Papa Caffé-ul doar prin prezenţa sa aristocrată , ce nu putea trece neobservată .Nici chiar de chelnerita ce plutea cu pas de enoriaşă printre mesele pustii.
Abia sosit din Copenhaga ,Vania n-a vrut nicicum să guste una –două sticle de votcă pe motiv că nu-i nici pe departe precum cocktail-ul letal servit cu gingăsie de Anca. In plus, dupa cele opt blonde daneze cumparate cu un cesuleţ mergea o brună neflirtată…Aşa că am comandat şi ne-am pus pe vorbă . Vania la telefon cu Oana iar eu gîfâind singură un haiku inspirat de timpul probabil live de pe plasma localului...
Susură ploaia
mări adânci cresc în ceruri
ai ochilor nori…
Discutia continuând in aceeasi manieră , n-am avut încotro şi-am mai produs un haiku, cred că bruna fu acidulată nu glumă…
turme blajine
poarta –n albastra campie
lână de aur… apus
Vania observă silabele in plus din ultimul vers ,drept pentru care nu-mi validă haiku-ul, in schimb realiza că soarele apune si-i vremea să incheie conversatia telefonică plina de Indicii anatomice …
L-am intrebat la plecare de m-am achitat onorabil de datoria pentru link-ul cu jumatatile.
Zise da in limba rusă , in traducere liberă mişcând usor capul de la stânga la dreapta si invers.
Imprevizibil ca întotdeauna , Vania îmi recomandă să mă las de haik-uri şi de bere că am depăşit măsura....cu vreo două silabe ori halbe...n-am înţeles prea bine că deja era în drum spre casă...
Sa-ti ghicesc, frumoaso…
Si-mi spuse de vreo cinci copii(prea mult)
Vreo trei barbati(prea putin)
Unul dat dracu’…(de ajuns)…cica jumatatea mea…
Treaba asta cu jumatatea ,ca toti o cauta si unii chiar o gasesc, suna ciudat rau de tot. Niciodata nu m-am simtit incompleta si mai grav, lipsindu-mi jumatatea ...
Ma simt intreaga-intreguta , oricine imi va fi intrat in viata neavand nicidecum rolul de jumatate, ci nuantandu-mi trupesul tot, dandu-i stralucirea ori umbra de care deseori am nevoie.
Unii vor gandi la cat de grea e singuratatea...Nicidecum! Singuratatea nu inseamna ne-tot...:) Ea este o alta poveste pe care trebuie sa stii sa o asculti narata cu talent de tine insuti, devenita roditoare precum un taram binecuvantat....
Va veti intreba ce-mi veni sa vorbesc despre jumatate...Va pot spune ca vina este a lui Cristian Lisandru ce m-a facut sa-mi privesc palma cu ochi curiosi...
N-am sa va intreb, deci, despre jumatatea voastra, ci despre.....tot:)
Cum ai putea să mă seduci…cu orbitele tale uscate?
tu, zeu, ce-ţi zideşti dimineaţa
în nenăscutul zid de cetate?
Mai bine…
intră-mi în sânge , cuminte furtună
siluieşte-mi fiinţa nebună ,
urlă-mi cioburi de lună
sub tălpi...
mângâie-mi lupii ,
săruta-i pe colţi
din femeia frumoasă
fă-ţi casă de lut
fă-ţi Olimp , zeu urât!
Dar nu-mi spune să te îmbrăţişez!
te-ai răni în aerul violet
dintre aripi
şi-ai sângera in apusuri adânci
pătându-mi pielea si oasele
de prunci...
Dar nu-mi spune să te imbrăţişez!
O voi fi făcut... cu mult înainte de mine...
Atunci...
casandra suferea de transparenţă
transpira des, din lipsă de prezență
deși părea o carie în trotuar
nimeni n-o ocolea,
treceau prin ea în drum spre bar
deseori i-au atins ficatul și splina
i-au mototolit umbra, siluindu-i lumina
casandra era grav transparentă
se vedea prin ea moartea
trăind în stare latentă…
artistul
avea muze
cu sfârcuri şi buze
contau foarte putin
fiind muritoare
precum apusul
dintr-un pahar cu vin
din ele rămâneau
doar
urme zemoase de daltă
prin aşternuturi
de piatră…
ca să poată picta…
uneori
a inventat culori noi
amestecand cu limba
privirea de femeie
în noroi…
răstignind-o
pe pânza blajină
gemând
de-atâta lumina virgină….
artistul
avea muze,
ce-i sărutau focoase
mâinile lăuze…
armăsarul cel negru
îmi ocupă tot locul dintre coaste
tot aerul din plămâni
îmi e plămân
iar coastele îi sunt drum
nechează şi bate din picior
medicii numesc asta puls
bărbaţii numesc asta isterie
zeii cred că-i poezie
nu contează ce cred eu
poate nu cred
important e să-i dau armăsarului
să mă pască zilnic
precum un pericol
ştiu că sună al naibii de ridicol
cu urma asta de rimă
dar tocmai m-a-nghiontit
cu coama in splină …
Melcul
lingând cărnos iarba de sub talpă
Te face să crezi că poţi păşi pe apă
Iar tu calci pe melci
In timp ce ploaia îi asmute
Din ce in ce mai încet
Să-ti urce
Pe gleznă, pe genunchi, pe suflet…
Unii coboară sub talpa vie
Si ne mângâie morţii
Născatori de câmpie…
In rest, plouă, spălându-ne mormintele
Melcii sunt lipicioşi
Morţii curaţi şi frumoşi
Şi uzi până la os…
mi-e ochiul plin ochi de cafea
mi-e
prin spatele meu şuşotesc
două visuri ce mă fac
să roşesc…
trei stropi curg agale
pe-a cireşelor piele
plângându-le rujul
pe buzele mele...
în aer leşină miresme roz pal
iar norii imită un tropot de cal...
mi-e lene de vară
într-un hal făr' de hal...
Cuvintele ,înghiţite
de web-găuri negre,
s-au refugiat ca –ntr-un azil
în ochiul femeii mute
La rândul ei, femeia,
scăpată dintre ea si ea,
s-a mulat perfect pe umbra mea…
Rezultatul fu previzibil
precum peniţa într-un scris lizibil
pentru un orb…
Rezultatul fu jumătate femeie
şi jumătate cuvânt dintr-un vers şchiop…
