Spune-mi cuvinte,
sălbatice herghelii,
sub copita lor aspră
tăcerea din pietre
să invii…
Spune-mi cuvinte
să mă trezesc din găsiri
şi să-mi adorm căutarea
zidindu-mi in mine
muriri…
Spune-mi cuvinte
sunând necuminte
decoltate vocale
în sânge să-mi geamă…
fierbinte
Spune-mi cuvinte
picurate din rama
cu sfinţi rătăciţi
precum palida ceară
lingând lumânări
asfinţind…
aerul geme…a jazz
doar ochiul meu doarme,
dar gândul mi-e treaz
până când
paharul latră roşu-arţăgos
şi-încep să te caut
prin carne, prin vene, prin os
mi s-a-ntâmplat ceva neaşteptat
nu mai ştiu cum arăti…am uitat…?!
paharul mă muşcă de buze să tac
şi strigă la mine, în mine să sap…
undeva, într-o sticlă-n fundal
nişte boabe de struguri mustesc
într-un râs infernal…
tot jazz…
aerul geme dulceag si greţos
ca hoitul secundelor zdrobite zemos…
în dreapta fereastra îmi fâlfâie alb
perdele isterice de ciori fara glas
nici vin nu mai am,
un pahar despuiat mi-a rămas…
şi-un lup ce din Lună
nesomnului îi face popas…
Vara uscată
precum o frunză dulce si coaptă
trupeşa-mi umbră
cernută alene pe-alei
o aşteaptă…
Vişine-amare
vorbe mierii vor să asculte
ca un copac eu ţi-as rodi
vrute-nevrute…
Între tăceri
aş plămadi vorbe aprinse
încuie
poftele mele se lasă prinse
Când violet
chipeşul cer se dedă înserării
Eu voi fi vin
Tu vei fi zeu
sorbindu-mi zorii…
Popor
Nasu-n flori, genunchii-ntinşi:)
Timpul trecea la fel iar cele doua codane despartite de multi kilometri au ales, intamplator sa devina dascalite. Sa se casatoreasca. Sa aiba copii. Sa divorteze.Ca intr-un balans, pasii le calcau pe acelasi fir...
-Fostul tau sot este delicios, imi spuse Magda intr-o zi, calcandu-mi pentru ultima data pe urme...
photo by Mihaela Cojocariu
Căldura mi se imprimase
pe rochia de in
topit
Îmi înfloriră bujori şi liliac
îmbrăcându-mă
Cireşe pietroase
îmi zvâcneau voluptos
pe piept
roşind
la tresărirea pasului...
Cu greu sânii si pântecul
mi se puteau ghici
straiul
devenind o problemă complicată
chiar şi pentru un zeu
surprins să mă găsească
precum o tulpina
Unde eşti, femeie?
se întrebă înnorat crepusculul
până când ploaia
alungă acele culori
răsărindu-mi goliciunea
de la Eva pâna acum
Iar el, zeu necuminte,
îmi gusta lobul urechii
tăcându-mi
"teiubescuri"
Lenuţa , cu chipul umbros precum tuciul în mai toate zilele, intră de astă dată zâmbind . Ochii ei , ce refuzau de obicei să privească spre acelaşi lucru, fixau cravata roşie cu tricolor aruncată intr-un colţ al clasei de-un pui de revoluţionar.Lenuţa si-o legă strâns la gât , pana la bulbucarea privirii .
Ţoale de la ajutoare…îşi spuse Lenuţa. Si plecă cu cravata, un adidas stâng si un un nike drept …Ori poate doar ochii ei refuzau a privi spre acelaşi lucru…
Tăiase ceva lemne si le rânduise in faţa casei …De-acum a venit căldura, gândi cu glas tare printre clăbucii de fum ce-i ieşeau din gură. Da’ să fie pentru la anu’, cine ştie ce iarnă ne-aşteaptă...Apoi adormi cu gândul la iarnă...
Răguşite de bocete ,câteva babe zdrenţăroase ciuguleau din drumul colţuros monedă dupa monedă, căzute in ploaie la fiecare răspantie …”Să fie …cine ştie ce iarnă ne -aşteaptă…”
pa-uri adevărate aici
de altfel nici nu mi-o pot imagina în zi de
marţi, miercuri... şi înclin să cred
că în alte zile cele două străzi nici măcar nu se întâlnesc,
ci rămân paralele şi distante
răspântia
este gri şi umedă, precum dimineaţa unui perete cu igrasie
indiferent că e toamna iarna ori primăvara
taxiul opreşte de fiecare dată
în acelaşi loc, pentru ca picioarele mele pline de paşi
să poarte pe-acelaşi drum, legănată între şolduri,
ofranda
da, mă-ntâlnesc cu zeii...
şi mi-aş lepăda straiul
înainte ca vorbele să mi se lipească de cerul gurii
precum untul de arahide şi poftesc
nebuneşte la gestul mâinii ce-mi toarnă licoarea roşie în pahar
şi la rotocoalele de fum proaspăt dezlipite de pe buze pline
buzele tutunii
adulmecare - atingere - gust
zeu însetat golind icoanele de sfinţi,
pentru a le picta
iară şi iară,
din cenuşa plecărilor născându-i trup rănii,
miruind-o întru veşnica nevindecare de ea însăşi
rana zeului, pe care am gustat-o printre
ploile unei duminici, probabil singura duminică
fără o răspântie.
Picături mărunte şi grăbite se întreceau parcă sa ajunga pe sticla uscată , plesnind-o cu sete sub ochii femeii ce chemase ploaia pentru a nu ştiu câta oara...Şi tot pentru a nu ştiu câta oara se privea in geamul opac , gândindu-se la frumusetea fluidă a chipului prelins pe pervazul macinat de timp.
Poate tot cu gândul la frumuseţe , rămăşiţele ploii s-au aprins miraculos, adunand apusul pe sticla ce luase deja forma amforei , adapostind esenta aspra a adevarului ... Frumuseţea, isi sopti femeia, in timp ce degusta asfinţitul, este atunci cand n-ai nevoie de ochi ca să te priveşti in oglindă...asa cum n-ai nevoie de oglinda ca sa vezi cum iti sta orb...ori poate când n-ai nevoie de orbire ca sa afli intunericul...
Asta în timp ce ultima picătură rubinie îi ţâşni roşu si sec de pe buză ,precum un murmur rebel renegând linistea, găsindu-şi odihna pe primele rânduri scrise de un om frumos despre Omul Frumos...despre El...
Era prea târziu însă...femeia ce chemase ploaia pentru a nu ştiu câta oară... nu gustase acea picătura...
Un sărut
Încireşând
Zâmbetul
Femeii
Ce aşteaptă
Vara…
